Se dedica prietenilor mei Alex si Leonid
cărora le-m promis această scriitură.
Am să încep foarte direct, fără nici o figură de stil – să vorbim despre anti„unionism” (în ghilimele pentru că nu-mi place termenul, are o conotaţie peiorativă, probabil din cauza sufixului). Nu pentru că este o temă „în vogă”, dar pentru că vreau să aduc un mesaj prietenilor mei. Atitudinea lor (ca şi a multor altor) faţă de unire şi românesc a evoluat destul de controversat, de la euforie romantică şi recepţie extatico – mesianică a tuturor emanaţiilor venite din dimensiunea dată, până la reticenţă şi nedumerire defensivă (la fel de iraţională). La întrebarea care sunt cauzele acestei schimbări nu am obţinut un răspuns coerent.
Explicaţia s-a rezumat la „descărcarea” nesistematizată a unei adunături de emoţii negative, achiziţionate în consecinţa experienţelor private, completate cumva cu ceva speculaţii pseudo-istorice. Ce m-a surprins în special, structura emoţiilor, un fel de supărare ce s-a dezvoltat cu timpul într-o atitudine pe cât de universalistă pe atât de simplistă. Senzaţia este că atitudinea dată nu este altceva decât o reacţie compensatorie la anumite frustraţii trăite personal. Se pare că „antiunionismul” a apărut drept soluţie de apărare a orgoliului, o varietate a unei formule de apărarea psihică, în speţă, prin devalorizarea sursei de disconfort. Curios, care este aceasta? Să încercăm să ne lămurim.
Psihicul nostru are la îndemână mai multe metode de apărare de situaţiile „deranjante”, strategii ce se includ (fără acordul raţiunii) atunci când este semnalat un pericol de leziune a valorii personale. Că s-a declanşat un atare mecanism are o justificare ce trebuie căutată atât în constituentele psihicului cât şi în arhetipurile „culturii moldoveneşti”. Cu alte cuvine explicaţia nu este simplă deloc, pe de o parte avem regulile care guvernează psihicul uman, pe altă parte maşinăria socială cu legităţile sale, pe de a treia avem cultura, care apare în două ipostaze, atât ca rezultat al confluenţei regulilor sociale şi psihice, ce se produce în conformitate cu anumite legi sistemice, cât şi a mediului care produce efecte decisive asupra modului în care regulile sociale şi psihice se manifestă.
Dar înainte de toate să facem un exerciţiu, să-l numim „cum simt eu”.
Dacă cineva încearcă să te jignească, să zicem, te numeşte prost, te simţi ofensat? De ce? Pentru că este adevărat sau pentru că nu este adevărat? Să complicăm puţin situaţia, te numeşte prost un om care nu-l ştii? Dar unul apropiat? Complicăm şi mai mult, te face prost un om care după părerea ta este inferior în ierarhia socială (aşa crezi tu), şi invers, unul care are o poziţie socială mai înaltă, deşi firesc, că nu este mai bun ca tine, dar aşa s-a întâmplat? Fiecare să-şi răspundă singur.
De ce omul se ofensează? Este lezat orgoliul. Ce reprezintă starea „de trăire a ofensei”? Senzaţii neplăcute. La ce servesc ele? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne lămurim puţin cu relaţia individului cu semenii săi.
Totul porneşte de la două premise: 1) omul este o fiinţă socială şi poate supravieţui numai alături de alţi oameni, plasându-se într-o anumită poziţie în ierarhia socială complicată şi dinamică; (2) plasamentul în ierarhia socială este rezultatul competiţiei necontenite şi pentru aceasta omul este dotat cu anumite instrumente.
Care sunt instrumentele:
- comparaţia socială – mecanismul prin care noi primim informaţia despre ceea ce se întâmplă în mediul social (preponderent pe cale iraţională, cu alte cuvinte senzaţiile de relaţionare socială nu rezultă din analize logice)
- interpretarea în favoarea sa – orice lucru ce mi se întâmplă este raportat la propria persoană şi interpretat astfel ca eu să fiu cel drept şi important în situaţia socială respectivă, adică să alimenteze senzaţia de valoare personală.
Mai sunt o sumedenie de alte instrumente, derivate, care se includ în anumite situaţii pentru a realiza sarcini specifice. Dar le lăsăm la o parte ca să nu încurcăm lucrurile.
Deci, ce face acel care vrea să mă ofenseze? Evident, să mă coboare în ierarhia socială. Cum se simte omul ofensat? Aiurea. De ce? Poziţionarea socială este crucială pentru senzaţia de împlinire, pentru vitalitate ca atare. Cel ofensat caută să se debaraseze de starea aceasta. Cum o face? Pot fi mai multe căi. De exemplu, prin devalorizarea sursei –„el (ofensatorul) este un idiot (necioplit, bădăran, nepriceput, etc.)”. Acum să vedem ce scopuri sociale îndeplineşte starea de disconfort al individului ofensat. Aici e mai complicat. Dar să nu uităm de comparaţia socială. Supărarea este o reacţie firească în procesul de ajustare a ierarhiei sociale, mecanismul prin care individul este semnalat că „uite, mediul social are o părere nepotrivită despre tine – fă ceva”. Şi omul face. Sau îl pune la punct pe „ofensator” sau îşi revizuieşte modul în care relaţionează cu anturajul sau „fuge”, inclusiv în negaţie .
Dar dacă „ofensa” este voalată sau chiar „virtuală”? Ce înseamnă ofensă virtuală? Să zicem te afli la o petrecere împreună cu mai multă lume necunoscută. Unul din „participanţi” vorbeşte tare, nu se sinchiseşte să se etaleze sau chiar să epateze, concentrând atenţia (în special a femeilor). Tu, respectând anumite preconcepţii despre cum trebuie să te comporţi în public, simţi că începi să te enervezi şi într-un fel eşti ofuscat, deşi individul respectiv nu ţi-a spus nici un cuvânt şi nu ţi-a aruncat nicio privire. Măria Sa comparaţia socială lucrează – părerea ta despre tine e pusă la încercare prin faptul că în mediul social este cineva care indirect atacă configuraţia ierarhică familiară ţie.
Majoritatea absolută a situaţiilor de disconfort sunt generate de „ofense virtuale”. De fapt, toate ofensele sunt false, dar acesta este alt nivel al discuţiei, îl lăsăm pentru altă data. Orice „ieşire” din cadrul normelor acreditate pentru un anumit context cultural reprezintă o sfidare socială, şi respectiv generează reacţii emoţionale neplăcute la martorii acestor situaţii.
Dacă ne-am lămurit puţin cu ceea ce se întâmplă în psihicului omului în raport cu contextul social, să vedem cum este mediul cultural în care ne fierbem.
Ce reprezintă cultura ca atare? Un sistem de mituri, ritualuri, standarde, precum şi interdependenţele dintre ele, ce servesc ca matrice de referinţă pentru reacţiile şi trăirile noastre subiective. O buna parte dintre acestea nu sunt formulabile, ca şi legea relativităţii pentru omul primitiv – funcţionează şi gata. Practic, omul obişnuit nu conştientizează că este un produs al influenţelor ce le suportă – nu are el cunoştinţe şi motivaţie să reflecteze asupra cauzalităţii lucrurilor. Dacă ar face aceasta şi-ar pune întrebarea, de ce ceea ce este acreditat în cultura dată drept „corect” şi „frumos” nu se respectă şi în alte culturi. Cu alte cuvinte, cultura este ceea ce există obiectiv, dar nu este perceput ca atare. Individul de rând simte mediul cultural drept un „dat” invariabil şi imperativ.
De fapt, cultura are legile funcţionării sale, ea evoluează şi poate fi influenţată, chiar transformată radical. Un exemplu, America anilor primei jumătăţi a secolului XX a fost puternic divizată rasial, un om de culoare nu poate să călătorească în acelaşi transport cu unul alb. La un moment dat, guvernanţii au înţeles că aşa nu se mai poate, în consecinţă au fost formulate politici sociale complexe care au condus la atenuarea semnificativă a diferenţelor rasiale. În consecinţă, cultura Statelor Unite contemporane prezintă un tablou totalmente diferit de cel care exista 50 de ani în urmă. Acesta reprezintă un model de ajustare pozitivă a valorilor culturale.
Alt exemplu îl reprezintă politicile de asimilare etnică. Acestea pot fi foarte subtile, dar şi sfidător de evidente, cum ar fi strămutarea forţată a anumitor popoare pentru a facilita dizolvarea culturii respective în cultura care se dorea dominantă. Politicile de deznaţionalizare (schimbare a referinţelor culturale) forţată sunt vechi şi inevitabile în lumea noastră dezbinată de competiţie.
Acum despre noi. Ce s-a întâmplat cu Moldova din stânga Prutului? În special este interesantă perioada de la anul 40 încoace. Primul lucru care trebuie evidenţiat, URSS nu putea să permită ca în Moldova să existe un sistem de referinţe culturale similare celor româneşti, aceasta ar fi însemnat alimentarea unei eventuale secesiuni a teritoriul dat. Ce trebuia de făcut? Două lucruri: (1) înlăturarea (lichidarea) celei mai iluminate părţi a populaţiei, (2) punerea în circuit a referinţelor culturale noi, diferite de cele româneşti. Nici una nici alta nu prezentau o dificultate mare. Prima, pentru că exista o maşinărie a represiunilor ce funcţiona foarte eficient. A doua, pentru că Moldova nu a avut destul timp din 1918 până în 1940 să realizeze un schimb efectiv al generaţiilor. Plus, pentru că raportul URSS – România era vădit asimetric, să nu uităm de război şi urmările lui, care au influenţat covârşitor ecuaţia puterilor în lumea postbelică şi au subordonat Europa de Est ideologiei promovate de PCUS.
Mai departe e simplu: unele repere culturale au fost eliminate, altele induse. Scopul final, formarea în URSS a unei culturi omogene fundamentate pe cultura rusă. S-a reuşit acest lucru? Cred că în linii mari, da. Deşi existau subculturi bazate pe identitatea etnică, ele erau derivate şi funcţionau într-un sistem de repere construit în perioada sovietică. Dacă privim cultura drept sistem de relaţionare cu viaţa, trăit de individ la nivel subconştient, atunci noi, acei care am păşit în viitorul independent al Moldovei am fost ruşi ca mod de a simţi viaţa. Românismul pentru noi se prezenta ca un deziderat, ca o dimensiune a făgăduinţei, un paradis pierdut, de care am fost lipsiţi cândva şi spre care încercam să găsim drumul. Relaţia cu românismul era romantică, naivă şi virtuală. De ce virtuală? Pentru că nimeni din noi nu înţelegea ce este aceasta, să te simţi român.
Noi aveam o frustraţie determinată de modul cum ne tratau în URSS în spaţiul neoficial (ne-russkii), regretam statutul de inferioritate, avem un orizont de referinţă, România, acea a lui Eminescu şi Alecsandri, dar nu ştiam nimic despre felul românesc de a fi. Datele problemei se mai complicau şi prin faptul că mai exista şi o diferenţă vădită a nivelului de trai. O analiză completă ar trebui să ia în consideraţie şi alţi factori, cum ar fi, dependenţele de materie primă, pieţele de desfacere, rolul lumii interlope, care în Republica Moldova anilor 90 a fost covârşitor şi a determinat standardele sociale, efectele eliberării de sub presiunea ideologică, precum şi o evidenţă a principalelor mituri şi stereotipuri comportamentale. Dar am să le omit, altfel nu mai dăm de capăt degrabă.
Încă un lucru care trebuie menţionat aparte este că noi priveam România cu o aşteptare mesianică, atribuind românilor un fel de statut de oameni deosebiţi, acelora care reprezintă matca neamului. De fapt, şi aici stă originea frustraţiilor ulterioare, noi nu ne dăm seama că peste Prut trăiesc nu doar genii ai literaturii române, intelectuali rafinaţi care ştiu semnificaţia tuturor termenilor pentru care noi foloseam cuvinte ruseşti. Pentru „intelegenţimea” moldovenească de rând, acei care au făcut o facultate şi au citit vreo doua-trei cărţi, paradigma culturală la începutul anilor 90 era foarte primitivă – calea de „aici – încolo”. Ceea ce mi se pare important de accentuat este că noi am pornit „încolo” pentru a fugi de „dincolo”, fiind afectaţi de mai multe complexe achiziţionate anterior.
Unul din complexe s-a dezvoltat pe contradicţia dintre senzaţia de inferioritate simţită în legătură cu imperfecţiunea limbii române ce ieşea imediat în vileag cum treceam Prutul şi un fel de dorinţă de superioritate învăţată de la ruşi – în subconştiinţă dăinuiau miturile măreţiei sovietico-ruseşti la care indirect ne afiliam. Dat fiind restanţele la capitolul românism (în primul rând lingvistice), noi veneam cumva de pe poziţiile fratelui mai mic. A nu se confunda cu statutul nostru din fosta URSS, unde eram „mai mici” conform setărilor oficiale (să ne aducem aminte de imnul URSS), în URSS „frate mai mic” era un eufemism, care acoperea altă relaţie cu totul deosebită de ceea ce presupune frăţia. În România noi veneam la un frate de sânge, iar ce aştepţi de la un frate este înţelegere şi ajutor.
Ce s-a întâmplat mai departe? Destul de previzibil, au urmat decepţiile. „Acolo” s-a dovedit că oamenii simt realitatea puţin altfel. S-a dovedit că interacţiunile interpersonale reliefează alt profil al „fratelui” decât cel care ni l-a desenat imaginaţia înfierbântată de zelul căutărilor romantice. Esenţialul, s-a dovedit că mulţi dintre noi (printre care şi prietenii mei cărora li se dedică textul) nu sunt capabili să distingă cauzele propriilor frustrări. Iar acestea nu sunt altceva decât consecinţe ale imposibilităţii de afirmare în nişte raporturi interpersonale.
Orice interacţiune socială este, pe de o parte, o verificare a valorii personale, iar pe de alta stabilirea unei ecuaţii de putere (definirea poziţiei ierarhice a fiecărui participant la raport). Atunci când relaţia se realizează în cadrul aceluiaşi sistem de referinţe culturale lucrurile sunt relativ simple. Dacă interacţionezi cu reprezentanţii altei culturi situaţia se complică, dat fiind că nu există o senzaţie clară cum se aranjează ierarhic unul vizavi de celălalt. Eu cred că sunt superior, dar nu primesc confirmarea de la interlocutor, or subconştiinţa lui utilizează alte standarde de apreciere.
Deoarece pentru individ toate lucrurile se petrec doar „înăuntrul lui” interacţiunea diferitor culturi el o primeşte la modul personal. Însă explicaţia deja nu mai este doar la personal – celălalt este aşa cum este pentru că el vine din altă cultură. Odată formulată concluzia, aceasta începe să lucreze ca instrument universal de explicaţie a situaţiilor ce au un format similar. Apare o paradigmă existenţială nouă în care dacă românii se comportă aiurea aceasta este pentru că ei „ca regulă” sunt aşa, iar dacă cineva face altfel, atunci cazul este calificat drept „excepţie”. Nu vă aduce aminte de nimic? Eroarea fundamentală de atribuire – aşa se numeşte fenomenul în literatura de specialitate. Cine este curios poate să dea o căutare pe Google.
Cu cine au interacţionat basarabenii anilor 90 în România? Negustori semi-escroci de la pieţe şi oboare, cerşetori de o anumită etnie cu tupeu necunoscut în partea asta a râului, prestatori meschini de servicii de cazare pe litoral, diferiţi afacerişti în devenire – contingent pe cât de pestriţ pe atât de depărtat de standardele de cumsecădenie ce se presupune că ar trebui să le respecte cei ce au fost crescuţi cu poezia lui Eminescu.
Mai este încă un moment care trebuie reliefat – atitudinea românilor faţă de cei din RM. Din partea opusă avem un şirag de etichete: „ruşi”, „rachete” (criminali care profesează racketul), bădărani ignoranţi. Titluri care nu au apărut din neant or, felul în care unii din noi s-au manifestat peste Prut au justificat apariţia acestora. Îmi aduc aminte cum prin anul 95 „sărbătoream” îndârjit cu doi amici de-ai mei într-un bar din Slănic Moldova. O sticlă de votcă de un litru comandată pentru debut a conturat elocvent mottoul nostru existenţial, iar cele câteva replici de afirmare (sfidare a mediului) care le-am aruncat în spaţiu şi care nu le-a ridicat nimeni au pus clar accentele culturale. Când am ieşit pe terenul de dans împrejurul nostru a apărut un cordon steril de vreo doi metri, respectat cu sfinţenie pe tot parcursul serii. Să fiu sincer, chiar mă complăceam în postura de a fi „tare”, de fapt ascunzând în adâncul sufletului concluzia că ceea ce făceam noi era bădărănie curată. Mai mult ca atât, că este o reacţie de apărare la complexul de inferioritate, or ne complexam vizavi de nivelul nostru de cultură (în sens de educaţie).
Unde am ajuns și ce avem în concluzie? Următoarele, amicii mei ca şi o mulţime de alţi oameni au fost prinşi în capcana nevoii de aşi recicla frustrările şi complexele personale (edificate pe vestigiile sovietice) şi au făcut-o prin inferiorizarea elementului disconfortant, extrapolând experienţa individuală până la anvergura unei reguli de aplicaţie generală, mecanismul erorii fundamentale de atribuire şi-a jucat rolul său decisiv în transformarea experienţei ocazionale în paradigmă culturală. Bineînţeles, că aceste reciclări au fost solicitate, influenţate şi stimulate de exponenţii intereselor concurente. Să nu uităm, că fiecare din noi pe lângă jocul său micuţ, mai participă şi la un şir de jocuri mai mari ale altora, numai că în calitate de carne de tun sau, în cel mai bun caz, de pioni. Atitudinile noastre alimentează antreprizele altora.
